Xenia Piciughin – ”Cel mai bun cadou pe care îl putem face copiilor noștri, este dragostea și niște părinți fericiți.”

Xenia, tu vorbești mereu despre o altă ”tu” în trecut și o cu totul altă ”tu” acum. Maternitatea te-a schimbat atât de mult?

Da! În plus, cred că a venit și momentul. Odată cu apariția Amei, am început să-mi pun niște întrebări. Prima jumătate de an am și lucrat, am gestionat o afacere. Și a fost cumva foarte dificil să o alăptez și să fac naveta la job. M-am ambiționat să fac în continuare totul și mi se părea că așa trebuie, așa e normal. Apoi, mi-am dat seama că nu e ok, pentru că nu îi dau o stare bună fetiței mele atunci când eu sunt super agitată. Au început să iasă la iveală niște traume și abia când mi-am dat seama de unde vin chestiile acestea, totul s-a rezolvat. Am purtat o conversație cu copilul meu interior, m-am reconectat cu el și de acolo a început schimbarea asta în viața mea.

Ai făcut-o cu ajutorul unui specialist?

Nu, am făcut-o singură. În momentul în care începi să-ți pui întrebările corecte, încep să apară oamenii potriviți, cărțile potrivite, situațiile potrivite în viața ta. Un rol extraordinar de mare îl are Ama, care este învățătorul meu cel mai mare. Chiar din momentul când am născut, având în vedere că a apărut atât de neașteptat, cu o lună mai devreme, din start m-a învățat că eu nu dețin niciun control. Viața decurge și fără mine. Lucrurile se întâmplă și fără implicarea mea. Tot ce pot să fac eu în momentul în care apare o situație, e să mă implic la maxim și să transmit iubire prin tot ce fac, prin tot ce gândesc, prin tot ce se întâmplă. Eu sunt aici când Ama are nevoie de mine. Dar, pentru noi, ca mame, e atât de eliberator să știm că nu noi ducem responsabilitate pentru viața copiilor. Noi putem să-i iubim și să-i ajutăm, dar ei sunt integri, ei au tot ce le trebuie ca să crească, să se dezvolte. Ei nu au așa mare nevoie de noi cum noi vrem să credem. În general, când devenim mămici, forța noastră parcă dispare undeva. Eu mereu aveam siguranță pe acțiunile mele. Orice făceam, eram sigură că fac ceea ce trebuie. Dar când devenim mămici, devenim atât de vulnerabile și punem la îndoială tot ce se întâmplă. Și cel mai neplăcut factor e mediul înconjurător, care mereu ne spune – fă așa, fă aia, fă aia, etc. Și tu nu știi exact ce e bine și ce nu e bine. Și te faci atât de mică și încep să apară atâtea frici. Dar e important să luăm forța și încrederea asta cu noi în maternitate. Să fim sigure că știm ce e mai bine pentru copiii noștri, indiferent ce o să zică unul sau altul.

Spui că Ama este învățătorul tău cel mai mare. Ce înveți de la ea, în afară de faptul că lumea e imprevizibilă?

Pe lângă faptul că m-a învățat să renunț la control, m-a învățat o chestie foarte importantă – să mă iubesc. Și decizia asta de a merge la grădiniță, poate devreme pentru unii, a fost cumva tot un act de dragoste față de mine. Am găsit un compromis. Ea petrece 4 ore la grădiniță, timp pe care eu îl dedic pentru mine. Evident că totul se învață, așa că primele zile alergam agitată, făceam curățenie, mâncare și tot ce trebuie de făcut. După care mi-am dat seama că nu e despre asta. Scopul a fost complet altul. Așa că, mi-am luat abonament la sală. Am început iar să citesc. Lucrez la un curs, la un produs informațional care urmează să iasă în curând. Așa că, cel mai bun cadou pe care îl putem face copiilor noștri, este dragostea și niște părinți fericiți.

Referitor la iubirea de sine… Tu ai scris o dată următoarea frază: „Dacă am învăța să ne iubim înainte de a deveni mame, copiii nu ar mai fi nevoiți să reflecte starea noastră prin isterici, nopți nedormite și boli.” Este posibil ca acest egoism sănătos sau dragostea de sine să fie învățată și după ce o femeie devine mamă? Pentru că, de fapt, anume atunci, de cele mai multe ori, cade într-o extremă și uită de ea pentru a se dedica absolut copilului și familiei.

E mai greu să învățăm după ce devenim mame, dar și atunci învățăm. Din păcate, noi învățăm lecțiile astea atunci când se întâmplă ceva. Când copilul are o problemă, ești disperat și cauți răspunsuri. Atunci, săpând și exfoliind strat după strat, îți dai seama că problema este, de fapt, în tine. Pentru că, până la 7 ani, copiii sunt o reflecție a ceea ce suntem noi. Nu știu dacă e relevant, dar am avut recent o situație excepțională. Ama avea o dermatită atopică și conflictul era separarea. Respectiv, primul gând a fost că e din cauza că am dus-o la grădiniță. Dar copii nu percep separarea așa cum credem noi. Și eu, lucrând cu mine, am început să meditez și gândul m-a dus cumva la început, la momentul nașterii. Fiindcă eu mi-am imaginat o naștere în care medicii mi-o pun pe piept și o lasă acolo o oră întreagă. Dar nu a fost așa. Mi-au luat-o după 10 minute pentru ca să o cântărească, etc. Și pentru mine, acel moment a fost traumatizant. De aceea, dermatita ei a apărut exact în zona pieptului unde eu am ținut-o pe ea imediat după ce am născut. Și am lucrat vreo 5 minute cu o persoană care se ocupă cu psihosomatica. Chiar din primele ore, douăzeci la sută din dermatita Amei s-a vindecat. Am făcut și terapia vis – adică am vorbit prin somn cu ea și cu sufletul ei. Mi-am cerut scuze pentru fricile mele, pentru că de fapt nu era despre ea. Și a avut efect.

Ce presupune mai exact terapia vis?

Este o practică bazată și pe o carte foarte faină – ”Terapia VIS”. Peste 20 de minute după ce copilul a adormit, îi strigi numele de 3 ori pe o tonalitate calmă și atunci vorbești cu subconștientul lui și îi poți spune orice. Cel mai important este să-i transmiți dragoste. Dacă, de exemplu, ziua s-a lovit, sau s-a speriat tare, să-ți ceri scuze pentru situația asta. Să-i spui: uite, mi-ar fi plăcut să nu se întâmple, dar pe viitor o să încerc să îți port de grijă exact în măsura în care tu mă lași.”

Care au fost, sau sunt, cele mai dificile momente ale tale în sarcină și maternitate?

Nu pot să zic greu, pentru că totul mi se pare atât de frumos. E așa cum este, o situație exact perfectă. Dar a fost întradevăr neașteptat momentul când a împlinit un an. Atunci au început să-i iasă mai mulți dinți simultan. Până atunci, era un copil atât de perfect, atât de cuminte, atât de blând și liniștit. Și nu m-am așteptat la așa ceva. Momentul șocului a fost că poate să fie și o altă fază, adică: plâns, nedormit noaptea, nu mă lăsa să mă așez. Noaptea cu ea în brațe, cercuri prin casă, știi cum e. Deci, a fost doar șocul ăsta: cum?… ce s-a întâmplăt?… peste noapte ne-au schimbat copilul? Dar nu pot să zic că a fost greu pentru că e făcut cumva așa că durează 3 zile, după aia vine o noapte mai bună și, deși noaptea aia mai bună te trezești de 10 ori, nu de 20, ți se pare oricum super perfect și te gândești ce noapte frumoasă, ce m-am odihnit. În plus, eu am foarte multă susținere din partea soțului. El numai nu alăptează, în rest face orice. Suntem o echipă foarte faină și asta mă liniștește. Când unul cedează, celălalt trage de el, și tot așa. Când Ama avea erupție dentară, stăteam ambii noaptea. La un moment dat, nu mă mai țineau mâinile. Efectiv, nu mai puteam, așa că eu o țineam în brațe, iar el îmi ținea mâinile mele. Stăteam ambii cu Ama în brațe și ne legănam. Și știi acel moment când ești la școală și nu ai voie să râzi, dar îți vine. Ne-am uitat unul la altul și am început să râdem ambii cu lacrimi de situația haioasă în care suntem – ne legănăm în liniște la 3 noaptea. Și transformăm cumva totul în fun.

Să înțeleg că tu așa și depășești momentele mai grele: tratând totul cu un pic de umor?

Nu neapărat. Pur și simplu accept lucrurile așa cum sunt. Asta e versiunea perfectă a lucrurilor și atunci când trăiești în prezent, tu nu ai nicio problemă. Nu există frici, nu există trecut, viitor, nu există nu vreau, trebuie. Tu ești în prezent și trăiești. Eu iau absolut totul ca binecuvântare pentru că asta este. Asta nu înseamnă că copilul meu doarme toată noaptea, că mereu mănâncă foarte bine. Da, pot să zic că e un copil foarte puțin dificil, e foarte ok și foarte cuminte. E foarte specifică, asta da! Dar când îți amintești cum erai tu în copilărie și tratezi cu dragoste, totul se rezolvă imediat.

Când ești, totuși, foarte obosită, când simți că nu mai poți, ce faci ca să ieși din acea stare?

Uneori simt că nu-mi face bine să stau în casă, în același mediu. Trebuie să schimb mediul și atunci merg și conduc undeva și îmi pun muzica preferată, sau fac o plimbare, sau fac niște exerciții, sau practic meditația când vreau să merg în interiorul meu, când vreau să am o stare mai bună.

Ești foarte echilibrată, foarte zen. Am impresia că nu-ți ieși niciodată din fire. Sunt anumite lucruri pe care le-ai făcut și îți este rușine sau nu vrei să le mai repeți?

Mi-a venit în minte o singură chestie. La început, când lucram și nu eram atât de echilibrată și zen cum zici, fiind așa mai agitată, i-am transmis starea Amei și avea colici, presupun. Știi când sunt foarte mici și plâng, dar nu știi de ce. Și m-am simțit atât de depășită. Am mers repede să fac duș și am stat vreo 15 minute în loc de cele 5, ca de obicei. Am dat muzica mai tare să nu aud cum plânge Ama și am stat acolo mai mult. Știam că e cu tatăl ei și că e în siguranță. După asta mi-a fost foarte rușine, dar acum cred că am făcut o chestie sănătoasă. M-am întors la ea mult mai liniștită, mult mai prezentă și aveam mai multe de oferit după ce mi-am încărcat bateriile.

Când nu-și dorește ceva ce ar trebui să facă, cum obții cooperarea ei?

Ama e genul de copil care nu cooperează deloc. Nu ai cum să o înveți ceva. Nu există să iei mânuța ei, să–i pui lingurița. Se enrevează pe loc. Este o știință, human design, care m-a ajutat să o înțeleg. Dacă vreau să o învăț să meargă corect, ea merge exact în partea opusă. Nu e ok cum merge, dar doar așa o face. Așa că mi-am schimbat felul de a gândi și am înțeles că nu există lucru pe care ea trebuie să-l facă. Ea trebuie să fie fericită și să se simtă bine. Nu vrea pe oliță, înseamnă că nu trebuie. Nu vrea să mănânce, înseamnă că nu trebuie. Și e mai ușor așa. Și eu mai liniștită, și ea mai liniștită, și lucrurile se întâmplă când trebuie.

Voi călătoriți foarte mult. În toate vacanțele ați mers împreună cu ea?

Da, absolut. Nu am fost separată nicio zi, mai ales că o alăptez până acum. Știu că mămicile sunt foarte reticente când vine vorba să meargă cu copii în vacanță, mai ales în primul an de viață. Trebuie să uităm chestia asta că copiii sunt firavi. Ei sunt niște luptători. Și nu poate să le facă rău avionul, sau altceva. Astea sunt doar fricile noastre pe care noi le proiectăm asupra lor. Eu cu soțul meu nu am avut fricile astea și am avut împreună cu ea niște vacanțe foarte frumoase. Până la 8 luni, Ama a fost în 6 țări, în vreo 7 – 8 vacanțe. A zburat cu avionul de vreo 4 – 5 ori. Și pot să zic că până la vârsta de 7 luni e cel mai fain să călătorești cu ei. E cel mai ușor. Prima vacanță am avut-o în Valencia, la 2 luni și jumătate. O alăptam, o puneam în căruț, ne plimbam și a fost atât de fain. După fiecare vacanță zici că se maturizează mai mult, se schimbă, și sincer, a fost destul de ușor. Acum, când deja nu mai stă locului, trebuie să te gândești cu ce să o hrănești, să-ți planifici lucrurile și e un pic mai dificil, dar e tot frumos. Emoțiile pe care le trăiești cu copilul tău acolo sunt foarte importante.

Xenia, îți mulțumesc!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.