Ecaterina, pe social media ești mămica mereu pozitivă, binedispusă, luminoasă și frumoasă. Zi-mi te rog, așa ești și în viața reală? Sau ai momente când ești și indispusă? Pentru că îmi imaginez că e destul de greu să ai un copil atât de mic, să fii și însărcinată, și în același timp să fii vlogger, blogger…
Sigur că am și momente mai puțin bune. Nu pot să spun că am des astfel de ipostaze, sau că mă simt des rău. Acum am un pic probleme cu sănătatea din cauza sarcinii. Zahărul în sânge este foarte scăzut și pot să leșin în orice moment. Dar nu pot să spun că pe mine asta mă deranjează sau că asta cumva influențează asupra optimismului meu. În același timp, eu nu încerc să mă dau drept altă persoană pe rețelele de socializare. Bineînțeles că eu nu o să arăt toate lucrurile negative care se întâmplă în viața mea. De exemplu o ceartă cu soțul, sau o iritație oarecare de-a mea. Eu înțeleg că oamenii care mă privesc au problemele lor și cel mai bun ce pot să dau este pozitivismul și optimismul meu. Așa că eu arăt doar partea bună care să mă inspire și pe mine, de altfel. Pentru că eu revin și privesc stories-urile mele și, analizând dintr-o parte, eu vreau să ajung la concluzia că eu vreau să o privesc pe fata asta și că ea mă inspiră.
Te-ai decis foarte repede la al doilea copil. Așa ai vrut sau așa s-a întâmplat?
De fapt, așa s-a întâmplat. Nu pot să spun că eram împotrivă, însă după rupturile de la prima naștere, recomandarea medicilor era să nu rămân însărcinată cel puțin un an. Așa că noi nu planificam. Însă gluma cea mai mare a naturii a fost că menstruația nu venise, dar sarcina deja era. Deci, în primele două luni eu nici nu știam că sunt însărcinată. Cam așa. Soarta a jucat cu mine o glumă. Dar este un copil dorit și foarte așteptat.
Ești pregătită că nu va fi ușor cu doi copii atât de apropiați ca și vârstă? Sau ești omul care rezolvă problemele pe măsură ce acestea apar?
Știi, am o frază care pe mine mă încurajează mult: ”Dumnezeu nu dă niciodată mai mult decât poți duce.” Dacă a dat, înseamnă că avem puterile și posibilitățile materiale necesare. Deci, eu o să pot trece peste asta. În plus, nu pot să spun că a fost foarte greu cu Eugen ca eu să mă tem cu al doilea copil. Și da, cred că sunt persoana care nu-și complică viața.
Eu să înțeleg că Eugen este un copil foarte cuminte…
Da, foarte liniștit. Nu am avut cu el nicio noapte în care să spun că nu am dormit. Doar perioadele în care am pus vaccinul au fost poate mai grele. Dar iar, nu pot să spun că au fost nopți nedormite. Chiar imediat după naștere el a dormit 24 de ore. S-a trezit abia a doua zi seara. Eu deja chemam medicii și întrebam dacă e normal ca bebelușul meu să doarmă atât de mult. Așa este el. Îi seamănă tatălui său pentru că îmi povesteau rudele soțului că și el era foarte liniștit și dormea toată noaptea. Nu avea nevoie de mamă, de tată. De la 6 luni voia să mănânce singurel, să facă totul singur. Și Eugen de la 6 luni, de când am început diversificarea, voia să mănânce cu lingurița lui. Iar acum, la un anișor, el mănâncă ca un matur.
Ești o norocoasă cu un copilaș atât de cuminte. Dar ai avut momente mai dificile după naștere?
Acum, când ai spus, tocmai au trecut fiori prin mine când îmi aduc aminte de rupturi. Eu știam că voi naște natural. Dar nu eram pregătită de ceea ce avea să mi se întâmple. Țin minte că era seara, aproape ora 8. La Centrul Mamei și Copilului ferestrele erau așa de mari și te vedeai în ele ca în oglindă. Eu nășteam vis-a-vis de fereastră și când am văzut ca în oglindă cum m-am rupt, credeam că soțul meu o să ceară divorțul. M-am văzut atât de urâtă, de nepregătită psihologic față de această traumă. M-au întors pe spate, mi-au pus injecții și au început să mă coase. Operația a durat aproape două ore. Rupturile erau foarte mari. S-au rupt și organe. Eu țin minte cum stăteam culcată pe spate și pur și simplu îmi curgeau lacrimi pentru că nu știam ce va fi după. Eram psihologic distrusă.
Cum ai depășit momentul?
A fost foarte importantă susținerea soțului. Eu chiar am găsit curajul să îl întreb: ”Cristi, tu pe mine mă mai iubești după ce ai văzut nașterea?” (Pentru că el a asistat.) Iar el a spus: „Catea, tu pentru mine ai devenit o eroină. Eu te respect și mai mult.” Și eu atunci am înțeles că vreau să fiu frumoasă pentru acest om, să mă recuperez cât mai repede, să mai nasc de la el. Cred că datorită acestei fraze a lui eu nu am intrat în depresie. Foarte mult a contat și ajutorul lui. El niciodată nu m-a lăsat singură cu copilul timp de 40 de zile cât mi-a recomandat medicul să nu mă ridic din pat. Respectiv, soțul se ocupa de copil, îl ridica, îl schimba. Eu doar îl alăptam în primele două luni. Totodată, el încerca să-mi înfrumusețeze zilele din pat. Îmi aducea mereu ceva gustos, mă încuraja. În acea perioadă am privit foarte multe filme pentru că băiețelul dormea câte 18 ore pe zi și aveam mult timp. Acum am alte emoții. Nu am vorbit întradevăr de mult despre asta. Și acum înțeleg că îmi aduc aminte în sens și în context bun despre această experiență.
În curând trebuie să naști din nou. Ai frică să nu se repete situația?
Da, dar fac tot ce depinde de mine și ce mi-a prescris medicul ca să nu se repete ceea ce a fost. Sunt pregătită și pentru cezariană. Totul deja depinde de cât de mare va fi copilașul.
E foarte plăcut să urmărești stories-urile în care voi sunteți în vacanță. Cum sunt vacanțele cu copilașul?
Noi am început să călătorim de când Eugen avea doar 3 luni. Primă dată am fost în Sinaia și a fost foarte bine. Eugen dormea 20 de ore din 24. A fost o vacanță superbă. Apoi am plecat în Turcia cu părinții mei. I-am luat mai mult pentru ca eu să mă simt ok din punct de vedere psihologic. Când am înțeles că și fără părinți putem să ne isprăvim, am plecat la părinții soțului, în Turcia. Am stat o săptămână. Nu a fost o vacanță cu scop turistic. Am plecat să vizităm rudele. Dar ei ne-au arătat Turica din altă parte. Cultura, oamenii, religia, piețele. Mi-a plăcut foarte mult Turcia pentru faptul că e foarte colorată și e plină de emoții. Apoi am plecat în Egipt. Tot în 3. Am profitat de o ofertă fierbinte și am decis să mergem acum pentru că pe urmă nu se știe. Și a fost o vacanță de vis.
Deci vacanțele cu copiii nu sunt imposibile. Din contra pot fi foarte plăcute?
Odihna cu copilul are foarte multe plusuri. Tot timpul pentru voi se găsește loc, tot timpul se găsește număr mai bun. La voi mereu se uită altfel, în sensul bun. Mie foarte mult îmi place vacanța cu copilul pentru că el cumva colorează odihna. Cu Eugen noi parcă descopeream din nou marea și frumusețea pe care o vedeam acolo.
Ce calități vrei neapărat să cultivi în băiatul tău?
Una din calitățile de bază care aș vrea să le aibă copilul meu este bunătatea față de tot ce îl înconjoară. Respectul față de animale, de plante, de tot ce este viu. Decizia noastră să cumpărăm un cățeluș a fost nu pentru că noi aveam mare dorință, dar pentru că eu înțelegeam că atunci când copilul crește cu un animăluț, el are o altă percepție asupra vietății care îl înconjoară. Eu investesc foarte multă dragoste în copilul meu pentru că sunt de părere că prea multă dragoste nu există. Și dacă eu investesc în el multă dragoste, înseamnă că și el o să aibă de unde să ne dea dragostea asta nouă. Nu știu dacă e corect sau nu, dar el nu aude din partea noastră (a mea și a soțului) cuvântul ”nu”. Asta e pe bază de experiment la noi și abia analizăm cum funcționează. De fapt, cu primul copil faci foarte multe experimente. Deci, de exemplu, dacă noi nu vrem ca el să atingă ceva fierbinte, noi mai bine ridicăm asta mai sus sau scoatem din zona în care el poate ajunge. Deci, noi excludem toate situațiile în care ar putea fi cuvântul ”nu”. O altă calitate pe care aș vrea să o cultiv în el este respectul unul față de altul. Noi niciodată nu ne certăm în prezența lui. Încercăm să trăim doar în respect și dragoste. Nu șiu dacă asta cumva ar trezi în el anumite calități, dar eu oricum insist să îi arătăm doar o astfel de relație dintre mine și soț. Noi ne îmbrățișăm foarte mult și el vrea mereu între noi. Eu vreau ca el să înțeleagă că relația mea cu Cristi este ceva frumos. Respectul este ceva frumos. Mami cu tati se iubesc și asta este ceva normal. Chiar dacă ne certăm, o facem într-o altă cameră, așa ca el să nu audă niciun conflict. Eu cred că nu am nimic altceva să investesc în copilul meu decât dragostea mea. Așa că eu încerc să-i dau copilului meu ceea ce am eu mai mult.
Tu ești dintr-o familie numeroasă, cu părinți iubitori. Ce încerci să iei de la părinții tăi și ce încerci să eviți în relația cu copii tăi?
Eu îmi aduc aminte cu foarte multă dragoste de timpul petrecut cu familia, cu frații mei și cu surioara, pentru că întradevăr era un timp foarte frumos. Calitățile sau niște tradiții pe care vreau să le iau din familia mea ar fi că părinții mei tot timpul petreceau timp atât cu toți copii, cât și cu fiecare în parte. La noi acestea se numeau “întâlniri”. Tata mă invita pe mine și mama pe fratele meu, apoi invers. Și așa pe rând, cu fiecare copil. Eu eram sigură că părinții mei știu la ce mă gândesc, care-i culoarea mea preferată, de ce eu fac un anumit lucru. Puteau să-ți enumere interesele. Și asta însemna că lor întradevăr le este interesantă viața mea. Ei chiar voiau să mă cunoască. Eu pentru ei eram ca o carte închisă pe care ei tot timpul voiau să o deschidă, să o privească, să o cunoască. Ei înțelegeau că la vârsta adolescneței mie îmi era greu și din cauza asta eu am nevoie de mai mult timp. Și ei îmi acordau acest timp.
Ce părinți înțelepți…
Da, pentru că mama tot timpul îmi spunea că alegerea să fie mamă este alegerea ei. Nu a fost impusă să nască, să fie mamă, așa că a vrut să educe copii pregătiți psihologic pentru viață. Și asta pe mine foarte mult m-a încurajat, pentru că întradevăr tu devii mamă nu pentru că ești nevoită, dar din alegerile tale. Și deja mama mea spunea: ”fii bună și asumă-ți responsabilitatea față de copiii tăi.” Și ea așa și făcea. Mai era o tradiție în familia noastră ca o dată pe săptămână să petrecem toată ziua împreună. Noi comandam ceva de mâncare și seara, dacă era iarnă, ne așezam la șemineu și începea cea mai interesantă discuție. Părinții ne întrebau: ”ce ați simțit voi astăzi?” E o întrebare așa de simplă, dar ajungeam la niște discuții foarte interesante și chiar confruntări și adevărate dezbateri. De obicei, era vineri seara și toți știau că pentru vineri seara nu fac planuri. Părinții numeau asta șabat. Noi nu făceam nimic în ziua aceea în afară de faptul că mergeam la școală.
Părinții tăi sunt pedagogi sau sunt psihologi? De unde această înțelepciune?
După specialitate, tata e profesor de limba rusă, iar mama – medic pediatru. Deci, da, ambii au o legătură strânsă cu copiii. Cu foarte multă căldură îmi aduc aminte cum noi împodobeam bradul. Asta se întâmpla de obicei pe data de 1 decembrie. Era așa o sărbătoare, mai mare decât Crăciunul. Tata scotea bradul din subsol, fiecare aducea jucăriile lui, mama pregătea cacao cu lapte. Deci, toți se implicau. Părinții mei se străduiau să facă totul ca atmosfera de acasă să fie atât de plăcută ca tu să vrei să te întorci acolo. Tu acasă niciodată nu erai batjocorit, nu erai demotivat. Și eu tot timpul mă întorceam acasă pentru că știam că acasă sunt iubită.
Tu te consideri mama perfectă sau imperfectă?
Bineînțeles că sunt o mamă imperfectă. Doamne, cât mai am de lucrat asupra mea!
Care sunt acele calități care te fac imperfectă?
Eu sunt leneșă. Eu nu iubesc să fac curat. Eu nu prea tare iubesc să gătesc. Eu fac asta nu din plăcere ci din necesitate. Cred că la o mamă perfectă totul este curat, fiecare lucru aranjat la locul lui. Eu urăsc să spăl podelele. Eu nu sunt o mamă perfectă, dar nici nu tind spre asta, pentru că mă tem să mă pierd în perfecțiunea asta. Eu vreau să fiu o mamă bună, nu una perfectă. Eu vreau ca eu cu copilul meu să stăm în dragoste și în dezordine, decât în curățenie și cu ceartă. Nu sunt perfectă, dar pe mine asta mă aranjează. Eu mă simt împăcată cu mine, mă simt împăcată cu copilul meu, și pentru mine asta are prioritate.
Katy, îți mulțumesc!
