Dana, ținând cont de faptul că tu ai un băiat de 11 ani, prima mea întrebare este: e adevărată fraza ”copii mari – probleme mari”?
Pe alocuri da, cu toate că nu pot spune că este cu mult mai greu. Fiecare perioadă are particularitățile ei. Eu cred că gândurile îți creează viața, așa că mai bine să gândești: copii mari – bucurii mari. Mă strădui să gândesc constructiv și pozitiv. Cu toate că acum băiatul meu e la început de perioadă de pubertate și e așa… complicat uneori.
Ce este cel mai complicat?
Este perioada în care are loc schimbul hormonal și în care trebuie să-i explic direct multe lucruri, uneori incomode. Dar îmi dau seama că trebuie să o fac, altfel el găsește toate aceste explicații în altă parte și ele vor fi nu întotdeauna corecte. În plus, are deseori momente când spune, de exemplu: “eu nu am nevoie să învăț” și atunci e destul de greu să-l impun. Cu forța nu pot și nici nu sunt adepta. Cu binișorul el nu înțelege. Copiii nu mai sunt mici la vârsta asta, dar nu sunt nici mari. Ei vor să arate că sunt independenți, dar nu sunt. Adică, sunt momente psihologice care necesită explicație, timp. E important să le fim prieteni, dar, în același timp, și acei oameni care să ceară ceva de la ei și să le impună respectul. Iar pentru a construi o astfel de relație e nevoie de timp.
Tu ai acest timp? Faci față acestor provocări?
Nu întotdeauna am timp, dar mă strădui să-l găsesc. Sunt momente când copilul vine seara acasă iar eu sunt fie la concert, fie la emisiune, fie la o repetiție. Și el mă sună și plânge în receptor pentru că nu sunt acasă. Adică, copilul are nevoie de atenție, de timp acordat lui. Iar dacă nu-l acorzi, el începe să nu asculte, devine agresiv. Și atunci îți dai seama că trebuie să fii mai prezentă. Dar, ținând cont că profesia dată nu ține de un anumit orar, tu nu poți să-i oferi asta. Ești nevoit să alegi timpul pentru copil sau pentru carieră, dar trebuie și una și alta! Sper ca din timpul carantinei să reușesc să stau cât mai mult cu el, să-i explic cât mai multe.
Și totuși, dacă e să facem abstracție de această carantină, cum găsești mijlocul de aur ca să reușești să acorzi timp și copilului și carierei?
Eu încă nu am găsit mijlocul de aur. Mai ales că am fost plecată timp de un an în Italia. Sigur că veneam des, dar oricum asta nu suplinește timpul cât nu am fost alături. Apoi, de când am revenit, mă implic în diferite activități de reintegrare în domeniul artistic de la noi. Pe de altă parte e școala, unde el petrece timpul până la cinci seara. Apoi mai are anumite activități extrașcolare. Uneori stau și mă gândesc dacă trebuiesc toate aceste activități!? Dar problema copiilor din ziua de astăzi sunt telefoanele mobile, care le sunt date din lipsa de timp a părinților care, la rândul lor, au probleme pe care trebuie să le soluționeze. Și totul se învârte în acest cerc, din păcate.
Băiatul tău, apropo, are telefon?
El are telefonul lui. Dacă învață bine, îl motivez cu anumite jocuri pe care le vrea el.
Îi impui și anumite restricții? Sau cum manevrezi tu situația legată de atașamentul copilului față de tehnologii?
Cu restricțiile nu prea merge pentru că, la vârsta pe care o are deja, el nu-ți dă telefonul. Respectiv, trebuie să îl smulgi din mâini, ceea ce deja nu e civilizat și nu e frumos. El nu percepe intonația mea severă pentru că eu sunt mama iubitoare care, din cauza că nu i-a fost alături, cumva încearcă să fie mai bună cu el și asta nu întotdeauna e bine. Mai ales că el a avut parte de multă dragoste și din partea părinților mei și s-a cam alintat. De aceea, recunosc că mă gândesc foarte serios să apelez la ajutorul altor oameni, poate psihologi, care să mă ajute în acest proces de educație a fiului meu.
Ce calități crezi că ți-ar trebui ca să depășești mai ușor această perioadă?
Aș vrea să fiu mai severă, dar eu sunt oricum destul de blândă și el citește asta prin intonații, prin felul meu de a fi. Nu reușesc să fiu rea! Și sigur că aș vrea mai multă răbdare.
Ziceai că vezi carantina ca pe o posibilitate să petreceți în sfârșit mai mult timp împreună. Cum vrei să petreceți acest timp?
Să citim împreună, să facem sport, să-l ajut cu lecțiile. Să mai vizionăm niște filme sau desene animate împreună. Vreau să îl conving să mă ajute cu mai multe lucruri prin casă. Deși, atunci când e cu mine, el e mai responsabil. Avem chiar zile în care suntem de serviciu pe rând și el acceptă asta și face. Și desigur, multă multă comunicare. Totodată, aș vrea să însușim împreună neurografia. Mie îmi place foarte mult această metodă și am încercat să îl implic și pe el, dar nu voia. Acum poate voi încerca să-l includ cumva online.
Cum o să-l convingi dacă el nu va dori?
Vezi că suntem într-o perioadă de impas. Nu doar noi, ci și întreaga planetă! Nu putem ieși din case. Trăim niște lucruri pe care nu le-am mai trăit și vreau să-i explic asta astfel ca el să conștientizeze. Să-l învăț că sunt și momente dificile în viață. Și chiar am de gând să încerc să obțin cooperare din partea lui fără ca să-i promit ceva în schimb. Deși nu vad ceva rău în această practică, pentru că astfel ei învață că dacă faci un lucru, el se remunerează. Dar, de această dată, o să încerc prin explicații și forța de convingere, fără să-l motivez cu cadouri sau recompense.
Deși sunt conștientă că dacă nu vrea, nu-l impui cu nimic.
Și asta te sperie, sau te gândești că e specific vârstei și o să treacă?
Asta mă sperie, dar în același timp înțeleg că trebuie să lucrez asupra mea cu ajutorul cărților, cu ajutorul altor oameni. Și desigur cel mai important e timpul petrecut cu el. Sper că încă nu e târziu! Mai consider că misiunea părinților e să-și îndrume copiii pe calea cea dreaptă. Știu că sunt părinți care cred că, imediat ce apare un copil, ei devin robul lui. Eu nu împărtășesc această convingere. Cred că copiii sunt niște oaspeți, sau pasageri în viața noastră. Ei sunt un anumit timp lângă tine, apoi cresc și au viața lor. Misiunea ta ca părinte este să îi înveți ca ei să se poată descurca în viață, ca ei să-și facă o carieră, ca ei să se dezvolte și să le dai un exemplu bun.
Chiar dacă petreceți mai puțin timp împreună, sunt sigură că aveți o mulțime de momente plăcute. Îți amintești acum vreunul?
Da, la noi există momente-minuni. Eu îl educ în spiritul credinței, ca el să creadă în ceva sfânt, să fie cu frică de Dumnezeu. Și iată o dată, când eram la mare, ajunsesem la plajă, dar el o ținea una și bună “nu vreau, hai înapoi”. Și eu îi zic: “Denis, noi abia am venit. Nu putem merge înapoi. Dar, dacă tare tare vrei, încearcă să te rogi la Dumnezeu și dacă se schimbă timpul, o să mergem.” La care el s-a așezat și a zis: “Doamne, te rog frumos, fă așa ca noi să ne ducem acasă.” Deci, asta a spus un copil de doi ani și imediat a început așa o vijelie. Eu am rămas mască. Vântul a început să ridice nisipul sus și, vrei nu vrei, am fost nevoiți să plecăm. Copilul a crezut atât de mult în asta, pentru că s-a adeverit întocmai ceea ce i-am spus. Mai are el chestii de genul că dacă mă doare capul, sau nu mă simt bine, el îmi spune: “mama vino să te lecuiesc, eu pot face minuni.”
Poate chiar are vreun dar?
S-ar putea. Oricum are el un simț aparte și niște lucruri ce țin de filosofie, de viață, care nu sunt specifice copiilor. Mereu întreb părerea lui în legătură cu ceva și fac exact așa cum spune el, apoi se adeverește că am făcut corect. Chiar și atunci când i-am făcut cunoștință cu soțul, l-am întrebat: “Denis, cum crezi, e omul nostru? Îl luăm în barca noastră?” Și el a spus: “da, îl luăm”. Și parcă totul e în regulă, chiar dacă pe alocuri nu-i atât de ușor.
Ce notă ți-ai pune ție ca mamă?
Dacă l-aș întreba pe Denis, el mi-ar pune un nouă sau zece, dar eu sunt conștientă că am încă de lucru la acest capitol, așa că sunt la un șapte probabil. Sper să nu fie chiar mai slab, fiindcă mult timp am fost plecată de lângă el, întrucât am trecut printr-o perioadă mai dificilă din viață.
Cred că foarte multe femei trec prin asemenea situații. Poate le dai un sfat din propria experiență?
Familia e pe primul loc și punct! Din experiența mea și, mai ales, văzând acum câți părinți sunt blocați peste hotare de aceeași carantină, eu numai asta pot să spun – niciun ban nu merită ca noi să stăm departe de copii. Asta e de fapt drama moldovenilor la moment! Și nu cred că suntem unicul popor în situația asta. Iar peste ani, unicul lucru pe care îl regreți, este că ai pus câștigul sau aranjarea vieții mai presus decât copilul. Din acest motiv, eu mi-am promis că de acum încolo, voi fi mereu lângă el. Copilul meu trebuie să crească cu prezența mea fizică și morală. Acesta e mesajul meu – ca toți să se străduie personal să-și crească copiii, nu mătușile sau buneii.
Mulțumesc, Dana.