Elena Valicov este mămică a doi copilași, Dragoș și Sănduța, iar acum își așteaptă a treia minune să apară pe lume. Locuiește în Chișinău. Copiii sunt prioritatea și ocupația ei de suflet, dar, în același timp, maternitatea a făcut-o să-și amintească de vechea ei pasiune – poezia!
Elena, cum este maternitatea pentru tine?
Despre maternitate aș putea să vorbesc la nesfârșit. Din 2016 maternitatea a venit în viața mea cu multe nopți nedormite, alăptat oriunde și oricând, măsurări de febră din 10 în 10 minute, ceață în toată casa de la inhalații, târâit de ghiozdane cu “de toate” după mine, iar ca bonus, măcar o mână ocupată cu o trotinetă, spre exemplu. Dar, toate, absolut toate, se compensează cu un zâmbet, o îmbrățișare, cu un “mămico, ești soarele meu”. Dac-ar fi să rezum, tot greul se înlocuiește cu starea lor de bine, oricât de scurtă ar fi ea. Maternitatea m-a făcut să mă redescopăr, să fiu puternică, ambițioasă, să nu am limite.
Și, din câte am reușit să observ, maternitate te și inspiră. Ai început să scrii niște poezioare foarte drăguțe pentru copii...
Da. Toate aceste trăiri intense m-au făcut să revin la pasiunea mea mai veche, cea de a compune poezii. Am un spectru nu prea larg, despre natură, dragoste, și, mai nou, am scris câteva poezii pentru copii despre prietenii necuvântători, animalele domestice. Cele din urmă sunt poezii simple, cu un soi de umor copilăresc, care au drept scop să trezească zâmbete și satisfacție. Celelalte însă, despre dragoste și natură, parcă sunt mult mai profunde de când am copii. Sunt versuri trăite și simțite, sunt eu. Ar trebui să trezească dor și empatie.
Ce părere au copilașii tăi despre poeziile pe care le scrii?
Copilașilor mei le plac poeziile despre animăluțe. Cât despre cele de dragoste ar spune: ”prea siropos”
. Dragoș a fost primul meu experiment. De fapt, pentru el am decis să compun anume despre animale, pentru că știu cât de mult le iubește. Poezia lui preferată e cea cu “Văcuța” pe care a prins-o foarte repede. Cu Sănduța îmi este puțin mai complicat. Este prea orgolioasă și chiar încăpățânată pentru ca să le învețe. Îi place să aleagă, să mă țină în suspans până îmi recită primul vers . Nu e genul de copil artist, pe care să-l urci pe scaun și la semnal să-și înceapă recitalul, dar nici eu nu o constrâng cumva. Când își va dori cu adevărat, le va învăța cu siguranță! La polul opus este nepoțica mea, Camelia. Ea le “absoarbe ca un burete” și să vezi cu ce intonație și dăruire le recită. Tocmai îmi dau lacrimile. Au mai fost cazuri când m-a pus la lucru dându-mi o tematică, iar eu, ca un soldat devotat, am realizat comanda imediat.
Te-ai gândit să mergi mai departe cu această pasiune? Poate să publici o culegere?
Aproximativ cu un an în urmă, la îndemnul familiei, am decis să îmi public versurile pe o pagină de Facebook. Mi-a luat mult timp să fac acest lucru, deoarece am avut mereu frică de critica distructivă a oamenilor. Nu pot să zic că acord mult timp promovării deoarece, elementar, nu prea am timp pentru asta. Dar am primit un feedback pozitiv de la prietenii mei și asta este foarte plăcut. Înainte de pandemie aveam porniri serioase să-mi public versurile într-o culegere. Acum, însă, puțin am pus frâne. Probabil, tot din cauza fricii de critică. Dar, o voi face neapărat. Este în capul “to do list” pentru viitorul apropiat.
Elena, îți mulțumesc!