Doina, care au fost primele emoții când ai aflat că ești însărcinată?
O Doamne, îmi amintesc perfect acea zi. Eram studentă în anul I de facultate când am făcut testul de sarcina și l-am văzut pozitiv. În acel moment am reacționat neadecvat. Am început să plâng, am zis că încă nu e momentul, că trebuie să termin facultatea. Ce-o să zică mama, ce-o să zică tata? Fiica lor a rămas însărcinată fără să fie căsătorită. M-am liniștit doar când am ajuns față în față cu tatăl copilului meu. El avea un comportament firesc. Își dorea foarte mult să avem un copil și să devenim o familie. Eu, însă, aveam planuri mari. Voiam să devin judecător. Credeam că sarcina ar fi un impediment să le realizez. Numai peste ani am realizat că ziua în care am aflat că sunt însărcinată a fost cea mai minunata, cea mai fericită zi din viața mea.
Ce calități crezi că te fac o mamă imperfectă?
Dacă întrebi o mamă ce calități crezi că o fac perfectă, ea probabil nu va ști ce să-ți răspundă. Noi, mamele, avem aptitudinea asta de a ne vedea doar imperfecțiunile. Eu încerc să schimb asta și să-mi spun des: “ce mamă bravo și perfectă sunt!” În același timp, îmi dau seama că sunt ca și toate mamele. Mama care aleargă, lucrează, încearcă să adune, să agonisească, să aibă pentru școală, pentru liceu, pentru facultate, pentru haine, pentru toate cele necesare. Și în goana asta realizez că nu îi acord suficient timp fiului meu. O altă calitate care mă face imperfectă este aceea că eu lucrez noaptea ca și prezentator de evenimente private. Și în momentul în care mă deplasez spre casă, realizez că copilul meu a adormit fără mine. Și asta cumva mă doare și mă face o mamă imperfectă în viziunea mea. Poate în ochii altora sunt imperfectă prin faptul că îmi alint copilul. Dar eu prin asta transmit dragostea și atenția mea. O să-i spun mereu că este cel mai bun, cel mai bravo, chiar dacă nu este întotdeauna. Probabil în ochii unora mai sunt imperfectă pentru că am divorțat de fostul meu soț și nu am trăit împreună pentru copilul nostru. Și asta uneori mă roade și mă doare. Dar în același timp realizez că i-am oferit șansa de a o vedea pe mama lui fericită.
Ce vârstă are fiul tău și care e relația dintre voi?
9 ani! Cu fiul meu încerc să am o relație de prietenie. Încerc de fiecare dată să-l fac să se deschidă, să-mi spună ce-l frământă, ce-l doare. Să fie sincer cu mine. Avem momente când el mă învață ceva, sau eu îl învăț ceva. În discuțiile noastre se simte o căldură aparte. Poate fi din cauza faptului că la un moment dat, de la doi ani și ceva, i-am devenit omul pe care îl vedea zi de zi lângă el. Omul pe care îl vedea în toate stările. Omul care a discutat direct și deschis cu el. Am abordat și subiecte foarte mature pentru vârsta lui. Uneori subiectele erau destul de dure. Eu întotdeauna îi spun că vreau să fiu și mama lui, dar și cea mai bună prietenă. Îi dau șansa să se expună asupra unei acțiuni pe care trebuie să o facem, sau îi cer sfatul. E foarte bine să le dăm copiilor noștri șansa de a fi importanți, de a simți că părerea lor contează. Pentru că îi sunt și mamă și tată l-am învățat și unele chestii la mașină. De exemplu, el iese dimineața și pornește motorul, încălzește scaunele. Iarna curăță parbrizul. Anume cred că acesta este secretul prieteniei noastre. Eu îi dau voie și lui să fie important, să se simtă și el matur. În aceeași măsură eu îmi permit să fiu copil lângă el. Să alergăm, să ne prindem, să ne luăm la întrecere care ridică primul scările atunci când suntem în parc, și tot așa. Ne completăm. Și eu sunt foarte fericită că mă pot completa cu copilul meu atât de bine. Chiar dacă nu sunt mama perfectă în ochii cuiva, eu sunt mama perfectă în ochii lui. El nu înceteaza să-mi spună că eu sunt cea mai perfectă, cea mai frumoasă. Cu machiaj, fără machiaj, în rochie, în pantaloni. Oricum sunt frumoasă pentru el. Și mai are obiceiul de a-mi săruta mâna când nici nu-mi dau seama. Și o face așa firesc, de la sine. Și eu tresar.
Zici că te-a văzut în toate stările. Este vreun moment pe care îl regreți în comportamentul tău față de fiul tău?
Of, e o întrebare sensibilă pentru mine. Și probabil pentru cei care cresc de unul singur un copil. Am avut un moment pe care îl regret enorm. Moment în care gata, te scoate din sărite și te uiți la el și vezi anumite trăsături ale omului cu care ai făcut acest copil și zici: “Doamne, gata, m-am săturat. Nu mai am răbdare, nu mai am putere. Ia-ți lucrurile și du-te la taică-tu.” Știi, am spus o dată fraza asta. El s-a uitat la mine și a început a plânge și a spune: “eu nu vreu la tata, nu mă trimite la tata.” Eu nu aș vrea ca lumea să mă judece, pentru că mulți ar fi în stare să o facă. Dar cei care sunt anume în situația asta vor recunoaște pentru ei, nu pentru alții, că au avut așa momente. O regret și nu o mai repet. Au trecut doi ani și ceva de la acest incident. După care m-am întrebat: “cum să se ducă la tatăl său dacă el nu-l vrea?” Respectiv, el este doar al meu. Este responsabilitatea mea. E ceea ce eu trebuie să onorez până la sfârșitul vieții mele.
Cum obții tu cooperarea fiului tău în momentele în care nu te ascultă? Ai un lifehack pentru așa ceva?
Lifehack-ul cel mai bun e că el mă vede că sunt tristă și vine și îmi spune: “mami, nu vreau să fii tristă. Eu știu că nu e bine când ești tristă.” Lui nu-i este ușor să mă vadă tristă tocmai pentru că m-a văzut și în momente foarte grele.
Ce părere ai despre pedespe?
Sunt absolut împotriva pedepselor fizice. Ele nu au efect. Încercăm să rezolvăm anumite situații prin discuții. Dar dacă nu merge, apelez la restricții. Atunci când el încalcă ceva, cea mai dureroasa restricție e cea de la telefon și televizor. Oricum avem telefonul restricționat, dar îi iau și acea oră dacă încalcă ceva. Sau de la anumite dorințe ale lui. Ele se șterg automat din lista de dorințe dacă nu își onorează anumite obligații.
Cum arată timpul vostru perfect petrecut împreună?
Timpul nostru perfect e când urcăm în mașină, punem muzica noastră preferată și mergem către părinții mei. Așa alegem să petrecem zilele libere. Și educ în el obișnuința de a merge la părinți. El vede asta la mine și sper că o să vină și el cu copiii lui la mine mai des când voi avea o anumită vârstă. Acesta e și motivul pentru care nu ne stabilim peste hotare. Pentru că vreau ca părinții mei să vadă cum le crește nepotul. Ne mai place să mergem să savurăm soarele de toamnă la o terasă din parcul Valea Trandafirilor și să facem acolo și temele. Da, noi facem temele la terasă. Să mâncăm un desert, să discutăm pe îndelete. Dacă avem timp liber seara sau în week-end, ne facem câte un movie time. Ne uităm la câte un desen animat la care râdem amândoi. Ca niște prieteni adevărați.
Tu ești foarte activă și deschisă pe Instagram. Și postezi fotografii sau filmulețe în care apare și fiul tău. El cum percepe asta? Îl deranjează sau îi place? Îmi imaginez că uneori sunt și comentarii răutăcioase pentru că părerile oamenilor sunt împărțite și atitudinea lor e diferită…
Să știi că au fost perioade în care el nu mi-a permis să postez cu el story. A avut vreo jumătate de an în care îmi spunea: “mami nu mă filma, mami nu vreau”. Eu i-am respectat alegerea. Ca după asta să-mi spună: “mami, vreau și eu să apar cu tine pe story pentru că eu nu am instagram și instagramul tău e și al meu.” Eu am zis ok! Și de când a început școala el apare mai des la mine pe profil. Îi respect foarte mult părerea și dorința. Comentarii negative nu avem în ultima perioadă. Eu sunt împăcată cu mine și chiar dacă le-ar scrie cineva, nu aș da niciun gram de atenție. Imediat aș șterge și aș bloca.
Ce sfat i-ai da băiatului tău ca să fie fericit în lumea de azi?
Primul sfat ar fi să își trăiască la maxim viața lui. Să nu se implice niciodată în alte vieți. Să-i pese de viața lui, să-i pese de sănătatea lui, să-i pese de sănătatea celor din jurul lui ca să fie cel mai fericit de pe lumea asta. Să își valorifice corect prioritățile. Să pună preț pe părinți, pe dragostea de țară, pe frumos, pe activitate și pe el. Să-i pese de dânsul și să se iubească așa cum este!
Doina, îți mulțumesc!