Natalia, pentru început vreau să te felicit cu faptul că familia ta s-a mărit, au mai apărut 2 membri…
Da, doi cățeluși, doi frățiori. I-am luat împreună pentru că nu am putut să-i despărțim și a fost o decizie foarte bună. Așa nu se simte singur niciunul dintre ei și sunt fericiți. Și pentru noi s-a schimbat viața. E și cu responsabilități, dar e și cu mare bucurie.
A cui a fost ideea sau cine și-a dorit mai mult să-i luați?
Victor și-a dorit foarte mult și de câțiva ani tot ne spunea că vrea, dar am zis să mai crească și el, să capete responsabilitate, să înțeleagă că atunci când ai un cățeluș sau orice alt animal, nu înseamnă doar joacă. Înseamnă să ai grijă de el, să îi dai de mâncare, să mai și strângi după el. Iar Victor e chiar responsabil și e ceva să-l vezi cum se joacă cu ei. E frumos…
Cum arată timpul vostru liber perfect petrecut în trei?
Timpul nostru liber perfect este atunci când soțul meu își aprinde un trabuc, când Victor aleargă prin curte cu cățeii, sau când ne întindem toți afară sub umbrelă și ne “cucicuim”, cum spun eu, toți trei pe șezlong-uri. Putem să stăm pur și simplu, să povestim, ascultăm muzică, ne jucăm.
Dar atunci când ești plecată pentru mai multe zile, ca și acum de exemplu, cum reacționează Victor?
El este foarte independent. Este un băiețel foarte puternic ca personalitate, dar și foarte sensibil. Un capricorn din ăsta încăpățânat și puternic, dar cu sensibilitate profundă. Plus că a mai crescut. Într-un an de zile s-a schimbat extraordinar de mult, de la 7 la 8 ani (face în decembrie) – o schimbare fantastică. A căpătat o maturitate în el de zici că e înțeleptul ăla bătrân. Cred că are un suflet ce a avut experiență.
Adică tu crezi în faptul că sufletele noastre sunt călătoare?
Eu cred că noi avem un bagaj pe care îl ducem după noi. Faptul că vii cu un har pe pământ, sau vii cu niște drame pe care le trăiești. Bănuiesc că toate aceste lucruri vin de undeva. De ce unul are mai mult noroc, iar altul nu are. Deci, probabil că venim cu niște bagaje și cu niște lecții de învățat. Și când ni se dă câte o palmă în viața asta, trebuie să o primim ca atare, pentru că probabil o merităm. Adică, mi se pare că lucrurile astea nu se întâmplă pur și simplu. Cred în viețile trecute. Cred că fiecare din noi a trăit ceva deja. Sau poate nu. Poate sunt și oameni care au venit prea noi pe pământul ăsta. Eu, personal, simt că am trăit ceva pe undeva și nu numai o dată.
Și ești un suflet mai tânăr sau mai bătrân?
Cred că am suflet de bătrână. Eu cred că mi-am luat-o rău în trecut, pentru că în viața asta mă consider un om norocos. Probabil nu am avut parte de iubire în viața trecută și acum mi s-a dat din plin această iubire și o familie frumoasă pe care sper că am meritat-o.
Ai spus o dată, într-un interviu, că ești o visătoare…
Da, eu visez cu ochii deschiși.
Ai vreun vis nerealizat încă?
Am vise pur omenești. Vreau să fac ocolul pământului, un vis pentru care ai nevoie de timp și bani. Să realizez albumul și să compun în continuare. Vreau să pot să ajung la sufletul meu ca să pot să scot tot ce e mai bun în mine.
Tu ai început să compui relativ târziu, adică acum câțiva ani?
Eu am compus întotdeauna. Problema este că nu aveam încredere în ceea ce făceam. Dar acum, ultimii ani, în special după ce a decedat mama, muzica a curs pur și simplu. M-am așezat la pian și a început să iasă piesă după piesă, cu lacrimi, ca o terapie. Și am compus foarte mult. Pot să spun că am exploatat acel moment de tristețe și de durere și am scris muzică.
Vom putea asculta și noi această muzică?
Da, este pe noul meu album care sper să apară într-o lună sau poate o lună jumate. Eu am înregistrat totul, mi-am terminat treaba. Acum Sergiu Musteață face mix-ul și premastering-ul. La texte m-a ajutat foarte mult Zina Zen, fata noastră, iar la producție – Alexandru Nucă, colegul meu din band. Îmi doresc foarte mult să vin acasă să-i fac o lansare. Poate și la București o lansare.
O lansare cu un concert?
Da, la București sigur o să fac un concert cu band-ul, poate într-un club de muzică live. Dar aici mă gândesc să fac ceva într-un teatru, poate. Nu am încă ideea foarte bine conturată. Nu vreau nimic pompos.
Un alt concert solo?
Concertul solo e mai complicat să-l faci: Palatul Național, mult de lucru, investiții mari în lumini, sunet. În plus, nu mai vreau să fac același concert. Vreau să vin cu un concert cu orchestra simfonică. Acesta e încă un vis de-al meu. Până atunci zic să lansez albumul, mai filmez și un videoclip cu Roman Burlaca acum, în octombrie.
Observ că aproape toată gașca cu care lucrezi e de aici, adică moldoveni...
Eu nu știu cum se întâmplă, dar tot de-ai noștri mă lipesc. Adevărul e că sunt și extraordinar de talentați. Avem noi totuși ceva al nostru – profunzimea și școala noastră. Și sufletul ăsta al fratelui mai mic care trebuie să muncească mai mult ca să îl ajungă pe cel mai mare.
După felul în care trăiești, tu nu ești omul care să aibă prejudecăți. Sunt însă foarte mulți oameni din jurul nostru care le au. Te-au afectat vreodată prejudecățile altora?
Da, m-au mai afectat în trecut, dar știi cum e, dacă nu ar vorbi lumea, dacă nu te-ar judeca, înseamnă că nu ești interesantă. Ideea e că nu trebuie să te superi pe oameni. Oamenii asta fac și au făcut întotdeauna. Primești așa cum sunt și îți cauți de treaba ta în continuare. Nu ai cum să închizi gura oamenilor. Dacă se opresc de vorbit înseamnă că și-au pierdut interesul față de tine.
Și totuși, ce emoții îți provoacă sau ți-au provocat comentariile răutăcioase, bârfele?
Te întristează. Te gândești: de ce? Nu am făcut nimănui niciun rău. Dar lumea acceptă mai greu frumosul. Tu ai observat că toate știrile rele au cea mai mare audiență, din păcate. Dacă cuiva i s-a întâmplat ceva, dacă a pierdut o sarcină, dacă s-a îmbolnăvit, lumea imediat reacționează. Părerea mea e că majoritatea oamenilor nu iartă frumusețea, tinerețea, banii, succesul.
Crezi în prietenie?
Cred, absolut! Și mi se par ciudați oamenii care nu au prieteni. Asta vorbește despre o anomalie. Prietenii contează. Nu trebuie să fie mulți, dar trebuie să fie acolo, lângă familia ta. Mi-am făcut și prieteni noi la București. Și nu m-am gândit vreodată că eu pot să-mi fac prieteni la vârsta asta. Adică te gândești că prietenii ți-i faci în copilărie, sau adolescență, sau studenție. Uite că nu. Am descoperit 2 fete extraordinare acolo și s-a legat o prietenie minunată între noi, cu copii, cu familii.
Ce apreciezi tu la alți oameni?
Onestitatea, corectitudinea, sinceritatea și sufletul ăsta deschis.
Dacă ai avea o putere magică, ai vrea să schimbi ceva la tine?
Disciplină mai multă și mai multă încredere în ceea ce fac.
Un artist are nevoie de disciplină?
O da, ca în sport. Să studiezi, să ai un program clar. Dacă vezi un muzician care ajunge la succes, crede-mă că acolo e o disciplină și o muncă enormă.
Dar încredere de ce?
Uite de exemplu de ce nu am avut eu încredere în faptul că compun muzică? Puteam să fac asta mult mai devreme. Poate nu compuneam ce am compus acum, dar mă eliberam cumva, dădeam oamenilor. Te-ai născut să dai.
Dar nu toți artiștii compun.
Da, dar eu știam că pot, eu simțeam asta.
Dar părinții, mama de exemplu, știa că tu compui? Te-a încurajat să faci asta?
Da, mi-a spus tot timpul să compun. Mama m-a susținut mereu.
Sunt răni care nu se închid niciodată, mai ales când pierdem pe cineva. În ce stare e rana ta acum?
Se vindecă! Ușor ușor, se vindecă. Acum știu că mama este bine acolo. Am visat-o de multe ori. Am și vorbit cu ea. Noi avem în continuare o conexiune foarte puternică. O să ne revedem la un moment dat… Până la urmă, viața asta e o simplă călătorie. Și sunt ok acum. La început, primii ani, mi-a fost foarte greu. Nu îmi dădeam seama de ce să mi-o ia chiar așa repede. Eram supărată și pe ea pentru că a plecat așa repede. Îmi doream să îmbătrânim împreună. Așa vedeam eu lucrurile. Dar uite că nu se întâmplă chiar așa cum ne programăm noi… M-am vindecat!
Cum? Sau timpul te-a vindecat?
Nu, deci mi-e un dor de ea… Dorul acela profund pe care doar sufletul poate să îl simtă. Mi-e dor extraordinar de ea! Să povestesc cu ea, să bârfim, să o sun, să mă sune ea să mă întrebe: “mami, ai mâncat?”, “of iar ai slăbit”, sau nu știu ce. S-o întreb: “mami da ce rochie crezi că trebuia să îmbrac la concert?” Să vină să stea cu noi, cu Victoraș, să mergem împreună în vacanțe, mi-e un dor extraordinar de ea… Uite acuma m-am emoționat… Lumea a iubit-o foarte mult. Am fost atât de impresionată când am văzut atâta lume la înmormântarea ei. E greu fără ea. Asta e…
La concertul tău solo, când a fost momentul special dedicat mamei, știați deja de boala care a răpus-o?
Da, concertul a fost în octombrie, ea a decedat în mai, deci știam deja de boală.
Mi se pare că îți trebuiesc puteri supranaturale că să ții în frâu emoțiile așa cum le-ai stăpânit tu…
Da, a fost un concert frumos și greu în același timp. Eu știam de această boală, știam că nu mai are mult.
Știa și ea asta?
Nu! Nu i-am spus. Încercam să-i dăm cumva speranță. Să simtă că e ok până în ultima clipă. E greu să spui unui om că mai are de trăit câteva luni. Cum să-i spui așa ceva?… Mamei?… Și în general, peste hotare, asta fac doctorui. Nu vine fiica sau altcineva din familie. Și doctorii de aici au decis să nu-i spună, știind-o pe mama de ani de zile și cunoscând caracterul ei. Așa că, dacă ei au considerat că nu e nevoie să-i spună, eu am gândit că e corectă decizia asta.
Mai plângi când cânți piesa “Flori de Liliac” în scenă?
Acum nu. La început mi se punea un nod în gât. Bine că lumea știe cuvintele și mă mai ajuta. Și înainte de fiecare concert ziceam: gata! uite azi mă concentrez și o cânt! Și cum ziceam, după primele 2, 3 fraze iar plângeam.
Cum ai riscat să ieși în scenă să o cânți? Te-a rugat cineva, sau a fost decizia ta? Pentru că și pentru asta îți trebuie o putere deosebită.
Lumea își dorea să audă piesa asta. Și acum la concert la Palat am cântat și toată sala a cântat cu mine. Deci este melodia mamei, ceea ce ne amintește de mama. Și o s-o cânt la orice concert posibil, ca piesa asta să nu moară. Ca să-și amintească oamenii de Ana Barbu.